Anglia şi Ţara Galilor au cel mai prietenos şi cel mai rapid proces al falimentului personal din Uniunea Europeană. Asta a creat o adevărată industrie a turismului falimentului personal în aceaste ţări – (bankruptcy forum shopping, mai multe despre acest fenomen şi implicaţiile legale aici)

În Anglia procesul durează mult mai puţin şi este mai simplu decât în celelalte ţări. Debitorul depune o cerere la tribunal după ce completează două formulare în care îşi declară numele, domiciliul, veniturile şi bunurile deţinute, plăteşte o taxă de 700 de lire sterline şi la prima înfăţişare poate fi declarat falit. Bunurile (o parte din ele pot fi păstrate) sunt luate în custodie de către un administrator judiciar – în Anglia acesta este un funcţionar de stat – sau de către un practician în insolvenţă şi lichidate pentru a satisface creditorii.

În niciun caz de faliment locuinţa nu poate rămâne în proprietatea debitorului falimentar, aceasta este vândută pentru a permite creditorului să îşi recupereze din debit. Însă debitorul are şansa de a scăpa în 12 luni de datoriile care nu sunt acoperite din activele vândute şi din plăţile făcute în această perioadă. Altfel spus, dacă cineva s-a îndatorat foarte mult cu un credit ipotecar şi valoarea de piaţă a locuinţei nu acoperă creditul – şi sunt puţine cazurile în care îl acoperă – nu va mai fi urmărit de către bancă după ce Tribunalul îl va declara ca falit şi apoi îl va elibera de datorii („discharge” – în proiectul de lege a insolvenţei persoanelor fizice din România termenul folosit este „faliment scuzabil”).

Ca toate lucrurile să meargă bine, debitorul insolvent trebuie să fie de bună credinţă şi să coopereze cu administratorul judiciar. Altfel, dacă minte în declaraţii, ascunde active sau nu cooperează, acesta poate rămâne în starea de faliment pentru mulţi ani, perioadă în care nu are acces la credit şi nu poate conduce afaceri.Procedura falimentului personal în Anglia se bazează foarte mult pe buna-credinţă a debitorului şi toate declaraţiile şi acţiunile întreprinse sunt pe propria răspundere.

Pentru ca un cetăţean european, inclusiv un român, să îşi declare insolvenţa în Anglia, acesta trebuie să aibă centrul de interes principal (centre of main interests – COMI) pe teritoriul Angliei. COMI se declară ca atare la autorităţile locale de către cetăţeanul european . Asta înseamnă cel puţin un domiciliu în Anglia, dar şi un loc de muncă, o afacere sau studii în derulare. Înainte de depunerea petiţiei, dacă singura legătura cu Anglia este domiciliul, atunci debitorul trebuie să fi locuit la această adresă cel puţin şase luni. Potrivit site-ului oficial al Serviciului de insolvenţă, este posibil şi ca petiţia să fie depusă direct la Înalta Curte, însă judecătorul ar putea fi mai reticent în acest caz. Domiciliul poate să fie şi la locuinţa unui prieten, membru al familiei etc.

Legea europeană 1346/2000, care reglementează regimul insolvenţei la nivel european, permite debitorilor care îşi declară insolvenţa în altă ţară să obţină recunoaşterea acesteia în ţara de domiciliu (cu excepţia Danemarcei). Totuşi, creditorii au dreptul de a se îndrepta în instanţă împotriva debitorului. România mai este şi semnatara United Nations Commission on International Trade Law –UNCITRAL 1997 – încă din 2003 – convenţie care reglementează insolvenţa transfrontalieră.

Nemţii şi irlandezii dau năvală în Anglia să îşi declare falimentul

Debitorii supraîndatoraţi din ţări precum Irlanda şi chiar Germania sau Austria – unde procedurile sunt mai greoaie – vin în Anglia să îşi declare falimentul personal. Un faliment personal în Irlanda durează 12 ani şi în Germania 6 ani, perioadă în care drepturile debitorului sunt puţine şi în care legislaţia oferă creditorului toate pârghiile pentru a extrage cât mai mulţi bani de la datornic. Nemţii apelează la legislaţia franceză, dar mai ales la cea engleză pentru un faliment rapid şi simplu. Au apărut foarte multe firme specializate care se ocupă de aceste proceduri, de depunerea actelor, de găsirea unei chirii, în schimbul unei sume (de ex. insolvenz-agentur.com). Potrivit The Telegraph, o astfel de agenţie percepe o taxă de 7.000 de euro pentru un neamţ sau 5000 de euro pentru un irlandez. Nu există o statistică oficială cu numărul de străini care merg în Anglia să dea faliment, asta pentru că cetăţenia nu se declară în timpul procedurii. Singurele statistici vin de la firmele specializate. Proprietarul irishbankruptcyuk.com spune că a reuşit să obţină în instanţă ştergerea unei datorii cumulate de un miliard de euro pentru clienţii săi irlandezi, potrivit The Guardian. Cetăţenii irlandezi care au fost prinşi în bula imobiliară, sunt în dificultăţi financiare şi au de plătit la bancă sume cu mult peste valoarea de piaţă a proprietăţilor imobiliare, aleg să lase cheile băncii şi să se mute pentru 6-9 luni în Anglia sau Ţara Galilor unde se declară faliţi. Sumele şterse variază de la câteva zeci de mii de euro la zeci sau chiar sute de milioane de euro – un astfel de caz este prezentat de The Guardian.

În 2011 s-au înregistrat în Anglia şi Ţara Galilor 120.000 de insolvenţe personale din care 41.800 de falimente personale, potrivit datelor oficiale. În primul trimestru din acest an au fost declarate 28.700 de insolvenţe din care 9.100 de falimente.

Au şi românii dreptul de a cere falimentul personal în altă ţară?

Încă nu avem cunoştinţă de români care să fi mers în Anglia sau altă ţară europeană doar pentru a intra în faliment personal. Însă am găsit români care au intrat în procedura falimentului în Anglia şi Ţara Galilor – rezultatul căutării după cele mai comune nume de familie din România a întors zeci de rezultate. Registrul individual al insolvenţei, care permite efectuarea acestor căutări online, ţine evidenţa persoanelor care se află în procedura insolvenţei (în orice formă ar fi ea: faliment personal, aranjament voluntar individual sau sub protecţia unui ordin de uşurare a poverii datoriei) sau care au ieşit dintr-o astfel de procedură în ultimele trei luni.

De asemenea, nu avem exemple despre comportamentul instanţelor de judecată din România în cazul în care creditorii de aici aleg să se îndrepte împotriva debitorului declarat falimentar în afara graniţelor. Practica în instanţele din celelate ţări europene este de a recunoaşte în totalitate astfel de proceduri.

Înainte ca Parlamentul lituanian să aprobe legea insolvenţei, lituanienii mergeau în Marea Britanie sau în Letonia să îşi declare falimentul. O hotărâre a Curţii de Apel lituaniene a arăta că falimentele personale declarate în alte jurisdicţii se vor aplica şi pe teritoriul Lituaniei şi asupra activelor şi creditorilor din această ţară, chiar dacă din legislaţia lituanienilor lipsea posibilitatea falimentului personal.

„Există un principiu fundamental în Europa: al libertăţii de circulaţie. Dacă cineva are o reşedinţă în Franţa sau Ungaria, poate merge acolo să îşi ceară falimentul. Procedura nu este valabilă numai în Franţa şi Ungaria, ci şi în România”, spune avocatul Gheorghe Piperea, vicepreşedinte al Uniunii Practicienilor în Insolvenţă din România.

„Românii încă nu au aflat că există regulamente europene cum este 1346/2000 care se aplică direct în dreptul intern. E în legea României. În baza lui ar putea să meargă în altă ţară să îşi declare falimentul acolo şi acesta să fie recunoscut aici”, spune Piperea, şi adaugă că cel mai greu este ca acţiunea să fie acceptată de instanţa străină.

Însă, dacă procedurile se desfăşoară corect şi debitorul român dispune de sumele necesare pentru a se susţine într-o ţară ca Anglia sau Ţara Galilor, declararea falimentul personal acolo poate fi o soluţie.
http://www.economica.net/ce-nu-vor-bancile-sa-afli–cum-sa-iti-declari-falimentul-personal-in-alta-tara-si-sa-scapi-de-datori_27123.html#ixzz3REUgcQpS

Anunțuri